Se spune că în adâncul pădurilor Postăvaru trăiesc spirite vechi ale muntelui. Majoritatea sunt tăcuți și lenți, dar printre ei există unul altfel. Nu e un uriaș din basmele cu zmei, ci un duh blând al muntelui, un meșter care, mai mult decât orice, iubește viteza.

Sute de ani, el a privit cum oamenii urcă muntele pe jos. Dar de curând, a văzut ceva nou: oameni curajoși călărind pe niște mânji de oțel, încercând să-și găsească calea pe potecile abrupte. Erau plini de viață, și se luptau cu pământul.

Văzând asta, meșterul, cel pe care azi îl știm drept Potecarul, a decis să le ofere un dar.

Cu palmele sale uriașe, a început să sculpteze pământul. A modelat viraje înclinate, care să te poarte ca un val, și a netezit locuri de salt, ca să poți „zbura” preț de o clipă. A creat cărări care să danseze cu muntele.

Dar poteca perfectă cerea mai mult decât pământ și lemn. Cere o esență, un suflet.

Pentru a da viață traseelor, Potecarul și-a smuls inima de lemn din piept. Acea inimă, care bătea în ritmul perfect al muntelui, s-a spart în mii de așchii. El a luat acele așchii și a îngropat câte una în fiecare viraj strâns și la fiecare aterizare.

Potecarul și-a dat inima cărărilor.

De aceea, când mergi pe potecile lui și simți acea curgere lină, când bicicleta parcă plutește și fiecare viraj se leagă magic de următorul, ceea ce simți, de fapt, este o bucățică din inima lui bătând sub roțile tale.

Acum, el stă așezat și veghează. Este primul Gardian care s-a arătat lumii, mândru de creația sa.